Arabela Sabageanu a plecat din România în 2004, din dragoste, și nu s-a mai întors. Povestea ei de migrație este o odisee identitară care a dus-o de la un oraș de provincie din Spania la Parlamentul European, fiind o lecție despre traumă, auto-descoperire și lupta subtilă împotriva discriminării. Pentru Arabela, „acasă” nu mai este un loc, ci un sine redefinit.
De la visul numit Sorbona la șocul cultural din Burgos
Arabela a plecat de acasă, din România, la 22 de ani, îndrăgostită de un spaniol, Jose Luis. Visele ei de studii la Sorbona au fost amânate, iar căsătoria rapidă a trimis-o în Portugalia, apoi în Spania.
Adevăratul șoc a venit în 2010, când s-a mutat în Burgos (Spania), un oraș de provincie, după cinci ani petrecuți în Lisabona. Trecerea de la un mediu internațional și însorit la frigul izolat din Burgos a aruncat-o într-o semi-depresie. Răspunsul a fost o reîntoarcere la visul academic: a început facultatea de Educație Socială, o disciplină axată pe împuternicirea comunităților, nu doar pe asistență socială.
„Educația socială aduce perspectiva asta de, uite, care sunt lucrurile pe care te poți baza ca să crești… Nu ești izolat, nu ești un caz social, vai de steaua ta, ne uităm la tine cu milă. Tu ești o ființă umană care ești importantă.”
Această perioadă a culminat cu o criză personală majoră: soțul ei a suferit un anevrism cerebral chiar în ultimul an de facultate.
Maternitatea, masteratul și marea eliberare
Imediat după terminarea facultății și stabilizarea soțului (care a ieșit la pensie pe caz de boală), Arabela a plecat la Veneția pentru un masterat în Drepturile Omului, o decizie care a generat o altă criză: „M-am afundat în plâns vreo două luni, timp în care nu mă regăseam, nu mai știam cine sunt eu.”
Se simțea „proasta satului” din Tulcea, o studentă în vârstă, cu doi copii lăsați acasă, concurând cu tineri de la universități prestigioase. Aici a avut loc o transformare profundă: procesul de deconstrucție a maternității și acceptarea faptului că a crescut copii independenți, care nu mai simțeau nevoia să fie atașați de ea.
Etapa de masterat, finalizată la Maastricht, a coincis cu o provocare academică majoră – o dizertație în drept internațional – și a fost urmată de un moment simbolic al marii rupturi:
„În ziua când semnez că accept să plec la Bruxelles ca și stagiară [la Comisia Europeană], semnez și actele de divorț.”
Maestra hărțuitoare și terapia budistă
Prima experiență la Bruxelles (2016), ca stagiară la Comisie, a fost o gură de aer proaspăt: „Mă bucuram de libertatea asta, să pot să fac ce vreau eu, să am mai multă viață culturală, fără copii.”
Reîntoarsă în 2019 cu un contract la Parlamentul European, Arabella s-a confruntat cu hărțuirea la locul de muncă din partea unei colege spaniole (pe care o numește „Marta Hârțuitoarea”). Această experiență toxică a împins-o din nou în terapie, dar a apropiat-o de budism, pe care l-a folosit ca pe un instrument de antrenament mental.
„Marta Hărțuitoarea a devenit maestra mea… Trebuie să îi mulțumești persoanei care o percepi că îți face mult rău… că te învață pe tine anumite lucruri, că tu înveți să depășești.”
Discriminarea subtilă și bagajul invizibil
Arabela a simțit frecvent discriminarea subtilă, deși e fluentă în spaniolă. Aceasta nu era legată de limbă, ci de stereotipul românului pe care îl purta ca pe un „bagaj” invizibil:
Felul de a fi și de a face, dorința de a mulțumi pe toată lumea și de a pune interesul colectiv deasupra celui personal (o moștenire a comunismului și a unei copilării în sărăcie).
Era percepută greșit pe baza imaginii pre-concepute de spanioli despre românii plecați la muncă în Spania.
În prezent, Arabela s-a detașat de atașamentul unui loc: „Acasă e acolo unde sunt eu… Tu ești acasă de fapt, nu contează locul.”
Patrimoniul „personal”: Fotografii, speranță și iertare
Cele mai importante obiecte de suflet ale Arabelei sunt două fotografii de familie vechi, făcute pe film, luate cu ea din România. Acestea o arată alături de mama și de surorile ei, la 4 și respectiv 20 de ani.
Aceste fotografii reprezintă „patrimoniul ei personal” pentru că spun o poveste de durere și speranță: o copilărie marcată de sărăcie, abandon și de un mediu familial traumatizant, urmată de iertare și de reconciliere.
„E o poveste cumva de speranță, că e posibil să-ți însănătoșești trauma, e posibil să te desparți cumva de o trăire și să o vezi dintr-o altă perspectivă.”
Alt obiect prețios adus din România este un set de țuică (din 2004), cadou de nuntă de la mama ei artistă.
Mai are o traistă țesută, nu e din România, e din Ucraina, dar care simbolizează pentru ea faptul că „nu există fărâmițare” culturală.
Reportaj realizat de Cristina Hurdubaia, în cadrul proiectului pilot Migrație și patrimoniu. Patrimoniul în mișcare. Studiu de caz: românii în Belgia (cazul belgian), 2025. Cofinanțat de AFCN.
FR
« Le foyer n’est pas un lieu, mais une redéfinition de soi »
Arabela Sabageanu a quitté la Roumanie en 2004, par amour, et n’est jamais revenue. Son histoire de migration est une odyssée identitaire qui l’a menée d’une ville de province espagnole au Parlement européen, une leçon sur le traumatisme, la découverte de soi et la lutte subtile contre la discrimination. Pour Arabela, « chez soi » n’est plus un lieu, mais un soi redéfini.
Du rêve de la Sorbonne au choc culturel à Burgos
Arabela a quitté sa Roumanie natale à l’âge de 22 ans, amoureuse d’un Espagnol, Jose Luis. Ses rêves d’études à la Sorbonne ont été reportés, et son mariage précipité l’a envoyée au Portugal, puis en Espagne.
Le véritable choc est survenu en 2010, lorsqu’elle a déménagé à Burgos, une ville de province, après avoir passé cinq ans à Lisbonne. Le passage d’un environnement international et ensoleillé au froid isolé de Burgos l’a plongée dans une semi-dépression. La réponse a été un retour à son rêve universitaire : elle a commencé des études de travail social, une discipline axée sur l’autonomisation des communautés, et pas seulement sur l’aide sociale.
« L’éducation sociale apporte cette perspective qui consiste à dire : voici les choses sur lesquelles vous pouvez compter pour grandir… Vous n’êtes pas isolé, vous n’êtes pas un cas social, pauvre de vous, nous vous regardons avec pitié. Vous êtes un être humain qui compte. »
Cette période a culminé avec une crise personnelle majeure : son mari a été victime d’un anévrisme cérébral au cours de sa dernière année d’université.
La maternité, le master et la grande libération
Immédiatement après avoir terminé ses études universitaires et une fois son mari stabilisé (celui-ci ayant pris sa retraite pour raisons de santé), Arabela est partie à Venise pour suivre un master en droits de l’homme, une décision qui a provoqué une nouvelle crise : « J’ai pleuré pendant deux mois, pendant lesquels je ne me reconnaissais plus, je ne savais plus qui j’étais. »
Elle se sentait comme « la bête noire » de Tulcea, une étudiante âgée, avec deux enfants laissés à la maison, en concurrence avec des jeunes issus d’universités prestigieuses. C’est là qu’a eu lieu une profonde transformation : le processus de déconstruction de la maternité et l’acceptation du fait qu’elle avait élevé des enfants indépendants, qui n’avaient plus besoin d’être attachés à elle.
La phase de master, achevée à Maastricht, a coïncidé avec un défi académique majeur – une thèse en droit international – et a été suivie d’un moment symbolique de rupture :
« Le jour où je signe mon accord pour partir à Bruxelles en tant que stagiaire [à la Commission européenne], je signe également les papiers du divorce. »
Une professeure harcelante et la thérapie bouddhiste
Ma première expérience à Bruxelles (2016), en tant que stagiaire à la Commission, a été une bouffée d’air frais : « Je profitais de cette liberté, de pouvoir faire ce que je voulais, d’avoir une vie culturelle plus riche, sans enfants. »
De retour en 2019 avec un contrat au Parlement européen, Arabella a été victime de harcèlement au travail de la part d’une collègue espagnole (qu’elle surnomme « Marta la harceleuse »). Cette expérience toxique l’a poussée à reprendre une thérapie, mais l’a également rapprochée du bouddhisme, qu’elle a utilisé comme un outil d’entraînement mental.
« Marta la harceleuse est devenue mon maître… Il faut remercier la personne qui, selon vous, vous fait beaucoup de mal… car elle vous apprend certaines choses, vous apprend à surmonter les difficultés. »
Discrimination subtile et bagage invisible
Arabela a souvent ressenti une discrimination subtile, bien qu’elle parle couramment l’espagnol. Cela n’avait rien à voir avec la langue, mais avec le stéréotype du Roumain qu’elle portait comme un « bagage » invisible :
sa façon d’être et d’agir, son désir de satisfaire tout le monde et de faire passer l’intérêt collectif avant son intérêt personnel (un héritage du communisme et d’une enfance passée dans la pauvreté).
Elle était mal perçue en raison de l’image préconçue que les Espagnols avaient des Roumains venus travailler en Espagne.
Aujourd’hui, Arabela s’est détachée de son attachement à un lieu : « Ma maison est là où je suis… C’est toi qui es chez toi, peu importe l’endroit. »
Patrimoine « personnel » : photos, espoir et pardon
Les objets les plus précieux pour Arabela sont deux vieilles photos de famille, prises sur pellicule, qu’elle a emportées avec elle depuis la Roumanie. Elles la montrent avec sa mère et ses sœurs, âgées respectivement de 4 et 20 ans.
Ces photos représentent son « patrimoine personnel » car elles racontent une histoire de douleur et d’espoir : une enfance marquée par la pauvreté, l’abandon et un environnement familial traumatisant, suivie du « pardon » et de la réconciliation entre les femmes.
« C’est en quelque sorte une histoire d’espoir, qui montre qu’il est possible de guérir ses traumatismes, qu’il est possible de se détacher d’une expérience et de la voir sous un autre angle. »
Un autre objet précieux rapporté de Roumanie est un ensemble de brandy de prune (țuică) (datant de 2004), un cadeau de mariage offert par sa mère artiste.
Elle possède également un sac tissé, qui ne vient pas de Roumanie, mais d’Ukraine, et qui symbolise pour elle le fait qu’il n’y a pas de « fragmentation » culturelle.
L’histoire d’Arabela Sabageanu est celle d’une transformation personnelle et d’une redéfinition de l’identité à travers la migration et des expériences de vie difficiles. Ayant quitté la Roumanie par amour et pour poursuivre ses rêves universitaires, Arabela a été confrontée à des chocs culturels, à la discrimination et à des crises personnelles. Cependant, grâce à l’éducation, à la découverte de soi et à des pratiques telles que le bouddhisme, elle a réussi à se construire un nouveau « chez-soi » en elle-même, indépendamment du lieu physique.
Reportage de Cristina Hurdubaia, dans le cadre du projet pilote Migration et patrimoine. Le patrimoine en mouvement. Étude de cas : les Roumains en Belgique (cas belge), 2025. Cofinancé par l’AFCN.
**
EN
„Home is not a place, but a redefined self”
Arabela Sabageanu left Romania in 2004 for love and never returned. Her migration story is an odyssey of identity that took her from a provincial town in Spain to the European Parliament, teaching lessons about trauma, self-discovery and the subtle fight against discrimination. For Arabela, „home” is no longer a place, but a redefined self.
From the dream called Sorbonne to the culture shock in Burgos
Arabela left her home in Romania at the age of 22, in love with a Spaniard, Jose Luis. Her dreams of studying at the Sorbonne were put on hold, and her quick marriage sent her to Portugal, then Spain.
The real shock came in 2010, when she moved to Burgos, a provincial town, after five years in Lisbon. The transition from an international and sunny environment to the isolated cold of Burgos threw her into a semi-depression. The answer was a return to her academic dream: she started studying Social Education, a discipline focused on empowering communities, not just social assistance.
„Social education brings this perspective of, look, these are the things you can rely on to grow… You’re not isolated, you’re not a social case, poor thing, we look at you with pity. You are a human being who is important.”
This period culminated in a major personal crisis: her husband suffered a brain aneurysm during her final year of university.
Motherhood, master’s degree and great liberation
Immediately after graduating from university and her husband’s stabilisation (he retired due to illness), Arabela left for Venice to pursue a master’s degree in Human Rights, a decision that led to another crisis: „I cried for about two months, during which time I couldn’t find myself, I didn’t know who I was anymore.”
She felt like the „village idiot” from Tulcea, an older student with two children left at home, competing with young people from prestigious universities. This is where a profound transformation took place: the process of deconstructing motherhood and accepting the fact that she had raised independent children who no longer felt the need to be attached to her.
Her master’s degree, completed in Maastricht, coincided with a major academic challenge – a dissertation in international law – and was followed by a symbolic moment of great rupture:
„On the day I sign to accept to go to Brussels as an intern [at the European Commission], I also sign the divorce papers.”
The harassing teacher and Buddhist therapy
Her first experience in Brussels (2016), as an intern at the Commission, was a breath of fresh air: „I enjoyed the freedom, being able to do what I wanted, having more of a cultural life, without children.”
Returning in 2019 with a contract at the European Parliament, Arabella faced harassment at work from a Spanish colleague (whom she calls „Marta the Harasser”). This toxic experience pushed her back into therapy, but brought her closer to Buddhism, which she used as a tool for mental training.
„Marta the Harasser became my teacher… You have to thank the person you perceive as hurting you deeply… for teaching you certain things, for teaching you to overcome.”
Subtle discrimination and invisible baggage
Arabela frequently experienced subtle discrimination, even though she is fluent in Spanish. This was not related to language, but to the stereotype of Romanians that she carried like invisible „baggage”:
her way of being and doing things, her desire to please everyone and to put the collective interest above her own (a legacy of communism and a childhood spent in poverty).
She was misunderstood based on the preconceived image Spaniards had of Romanians who had gone to work in Spain.
Now, Arabela has detached herself from her attachment to a place: „Home is where I am… You are home, actually, no matter where you are.”
„Personal” heritage: photographs, hope and forgiveness
Arabela’s most important possessions are two old family photographs, taken on film, which she brought with her from Romania. They show her with her mother and sisters, aged 4 and 20 respectively.
These photographs represent her „personal heritage” because they tell a story of pain and hope: a childhood marked by poverty, abandonment and a traumatic family environment, followed by „forgiveness” and reconciliation between the women.
„It’s a story of hope, that it’s possible to heal your trauma, it’s possible to somehow detach yourself from an experience and see it from a different perspective.”
Another precious item brought from Romania is a set of plum brandy (țuică) (from 2004), a wedding gift from her artist mother.
She also has a woven bag, not from Romania, but from Ukraine, which symbolises for her the fact that there is no cultural fragmentation.
Arabela Sabageanu’s story is one of personal transformation and redefinition of identity through migration and difficult life experiences. Having left Romania for love and to pursue her academic dreams, Arabela faced culture shock, discrimination and personal crises. However, through education, self-discovery and practices such as Buddhism, she managed to build a new ‘home’ within herself, independent of her physical location.
Report by Cristina Hurdubaia, as part of the pilot project Migration and Heritage. Heritage on the Move. Case study: Romanians in Belgium (Belgian case), 2025. Co-financed by the AFCN.
