În decembrie 1995, la 19 ani, Sonia pleca din România spre Canada, cu emoții uriașe și o viață întreagă înainte. Au urmat trei decenii de călătorii și noi începuturi, o întoarcere în România, cincisprezece ani petrecuți în Suedia și, în cele din urmă, mutarea în Belgia. Fiecare țară i-a adus alte experiențe, oameni și încercări, fiecare plecare a lăsat în urmă câte ceva.

În toate aceste mutări, Sonia a păstrat o casetuță din lemn, primită de mama ei când Sonia era copil. Astăzi, în ea se află o fotografie a fiului său, Toni, și dinții lui de lapte. A luat cu ea și tablouri pictate în România, printre care unul realizat în 2004, inspirat din casele țărănești și din vacanțele petrecute la bunici. Sunt lucrurile de care a ales să nu se despartă, indiferent în ce țară a locuit.

Astăzi, Sonia continuă să picteze. În jurul ei, obiectele păstrate de-a lungul timpului și tablourile create în diferite etape ale vieții alcătuiesc o geografie intimă a amintirilor, în care distanțele se măsoară în emoții, iar locurile își păstrează chipul de odinioară.

Plecarea: România – Canada

În decembrie 1995 ai plecat în Canada, la scurt timp după ce te-ai căsătorit. Cum s-a întâmplat totul?

L-am cunoscut pe primul meu soț într-o discotecă. A fost ceva fulgerător. După numai două ore m-a cerut în căsătorie, iar cinci zile mai târziu ne-am cununat civil. El locuia deja în Canada, unde se stabilise cu doi ani înainte. După căsătorie, a depus actele pentru reîntregirea familiei, iar eu am plecat după câteva luni. Eram foarte tânără, terminasem liceul de arte plastice la Brașov și locuisem până atunci în Zărnești.

Cum îți amintești ziua plecării?

Cu emoții uriașe. Nu călătorisem prea mult și nu știam deloc engleză. Am făcut o escală, cred că la Amsterdam, și niște oameni m-au ajutat să mă descurc. Eram pierdută în aeroportul acela mare, nu înțelegeam ce se întâmplă. Îmi bătea inima foarte tare, însă încercam să zâmbesc, să nu par neajutorată. Îmi amintesc foarte bine senzația aceea.

Ce te-a impresionat când ai ajuns în Canada?

Șocul vizual. Îmi amintesc agitația, aglomerația și căldura de la plecarea din România, deși era iarnă. În Canada, totul îmi părea curat, aerisit, mare, oamenii zâmbeau, erau frumos îmbrăcați. Venisem dintr-o Românie aflată la doar câțiva ani după Revoluție. Diferența era enormă pentru mine.

Ți-a fost dor de România?

Teribil. În primul an dorul de casă m-a dărâmat. Mi-era dor de oameni, de gusturi, de mirosuri, de tot. Nu existau telefoanele mobile și internetul așa cum le știm astăzi. Vorbeam rar la telefon, era foarte scump, și ne scriam scrisori. Cred că mama mai păstrează acasă câteva scrisori și fotografii din acea perioadă.

Când ai revenit prima dată în România?

După aproximativ patru ani, la nunta surorii mele. Mi s-a părut din nou totul gri. Poate se schimbaseră unele lucruri, dar eu mă schimbasem deja. Mai târziu, am locuit din nou în România o perioadă de câțiva ani. Am pictat foarte mult, însă nu am reușit să mă readaptez; simțeam că nu mă mai regăsesc în mediul de acolo.

Suedia: studii, muncă și noi începuturi

Cum ai ajuns în Suedia?

Am plecat împreună cu soțul meu de atunci, la invitația unor prieteni. Eram însărcinată în șase luni. Mai târziu, am rămas în Suedia cu fiul meu, Toni. Am locuit acolo până în 2021, aproximativ cincisprezece ani. Adaptarea nu a fost deloc ușoară.

Ai ales să te întorci la studii. De ce?

Îmi dorisem enorm să urmez o facultate de artă după liceu, dar familia mea, una modestă, nu își permitea să mă susțină financiar la Cluj sau București. În Suedia, am hotărât că voi face studii universitare. Mi-am echivalat diplomele, am învățat suedeză, am susținut examene și am intrat la un program de business și IT management predat în engleză.

Primul an a fost greu. Colegii aveau deja o pregătire pe care eu nu o aveam. Învățam fiecare termen, seara și în weekend, în timp ce îmi creșteam copilul. N-am vrut niciodată să renunț. Din al doilea an am prins încredere, am început să mă descurc mult mai bine. Am terminat studiile, apoi am făcut și un master de doi ani, plus cursuri suplimentare. Am avut posibilitatea unui doctorat, dar eram epuizată și am ales să mă opresc.

Ai continuat să pictezi în toată această perioadă?

Da, niciodată nu am renunțat la pictură. Aveam atelierul meu și am lucrat inclusiv cu papier-mâché. În mijlocul proiectelor, cursurilor și termenelor-limită, pictura era refugiul meu. Puteam să stau foarte mult singură, să lucrez, să citesc. Deși sunt sociabilă când întâlnesc oameni, am nevoie și de această lume a mea.

Cum a fost căutarea unui loc de muncă după studii?

Foarte dificilă. Aveam diplome, note bune, vorbeam suedeza, dar aveam accent și se observa că sunt imigrantă. M-am lovit de prejudecăți. La un interviu, după mai multe etape, le-am spus că îmi place să merg cu cortul și cineva a făcut o asociere jignitoare cu originea mea. A fost dureros.

Și cum ai reușit să intri pe piața muncii?

O prietenă bosniacă m-a ajutat să mă angajez într-un depozit IKEA. Am început cu munca fizică, pe schimburi, cărând cutii. A fost greu, dar am legat prietenii și am învățat foarte multe despre oameni și despre diferite culturi. Am un respect imens pentru cei care muncesc în depozite. Ulterior, am primit oportunități de a avansa și de a participa la proiecte, inclusiv unul legat de design și people & culture.

Belgia: încă o mutare

De ce ai ales Belgia?

In Belgia am ajuns în 2021. Sora mea locuia deja aici, iar apropierea de familie a contat foarte mult. Contextul pandemiei și neliniștea de atunci au contribuit la decizia de a pleca din Suedia. Am lăsat în urmă un loc de muncă bun și posibilități de dezvoltare profesională. Aici am putut să lucrez și în restaurantul familiei. A fost un nou început.

Cum privești astăzi mutarea?

Nu a fost o alegere simplă. În Suedia aveam oportunități profesionale importante, însă în Belgia puteam fi mai aproape de sora mea și de familie. În fiecare țară am luat-o, într-un fel, de la capăt.

Obiectele care au călătorit de-a lungul timpului

Ai un obiect pe care l-ai păstrat de la prima plecare din România și care te-a însoțit în toate mutările?

Da, o casetuță mică, din lemn, un fel de cutiuță pentru bijuterii. Mama a primit-o cadou de la un coleg de serviciu care se mutase în Germania, probabil în perioada comunistă. Eu aveam atunci vreo 12 sau 13 ani. Îmi amintesc că mama primise un pachet, iar casetuța era înăuntru. Am păstrat-o de atunci și am luat-o cu mine peste tot. Este și acum aici, în Belgia.

Ce păstrezi în ea?

Dinții de lapte ai fiului meu, Toni, și o fotografie cu el. Sunt amintiri din copilăria lui, pe care le-am păstrat în cutiuța pe care o am, la rândul meu, din copilărie.

Unde o ții acum?

O păstrez într-o altă cutie, printre lucrurile mele personale, aproape de bijuterii.

Mi-ai arătat și un tablou la care ții foarte mult. Ce reprezintă?

Da, este tabloul meu de suflet. L-am pictat în România, în 2004. Este legat de copilăria mea și de amintirile de la bunici, din zona Mureșului, dar și de peisajele și arhitectura pe care le-am văzut în alte locuri din România. Am combinat elemente din aceste amintiri într-o singură imagine. Nu este reproducerea exactă a unei case, ci o lume creată de mine.

M-am inspirat din case țărănești, inclusiv din zona Branului, de lângă castel, și din case pe care le-am văzut în vacanțe, în Maramureș. Am adaptat arhitectura lor. În tablou apar și niște structuri de lemn pe care le numesc „capre”; sunt legate de amintirile mele de la bunici.

De ce este acesta tabloul tău de suflet?

Pentru că poartă în el amintirile și trăirile copilăriei mele. La bunicii din partea tatălui am petrecut unele dintre cele mai frumoase momente. Locurile acelea m-au format. Mă întorc mereu la casele țărănești, la lemn, la elementele rurale și la acel univers. Am mai multe picturi asemănătoare, dar acesta este emblematic pentru mine.

L-ai avut cu tine în toate țările în care ai locuit?

Da, l-am luat cu mine și îl voi lua indiferent unde mă voi muta. Este unul dintre tablourile mele cele mai cunoscute pe internet. Am vândut multe reproduceri, inclusiv felicitări și printuri mari, prin platforme de print-on-demand, mai ales către cumpărători din Statele Unite. Originalul l-am pus la un preț foarte ridicat, tocmai pentru că nu vreau să mă despart ușor de el.

L-ai vinde vreodată?

Poate dacă aș întâlni un om care să îl înțeleagă și să îl prețuiască. M-am bucurat atât de mult de el, încât mă întreb uneori dacă ar trebui să îl las să ajungă și la altcineva. Dar are o valoare afectivă foarte mare pentru mine.

Mai am și alte tablouri, de diferite dimensiuni, cu elemente care îmi amintesc de România. Unele sunt inspirate de lumea rurală: oi, un cocoș, un cal, căruța bunicilor, case, fântâna de la bunici. Nu le pictez numai pentru a le vinde, ci și pentru că îmi sunt dragi.

Mi-ai arătat și un tablou la care încă lucrezi. Ce poveste are?

Am început lucrarea cu câteva luni înainte de interviu. În ea apar amintiri de la bunicii din zona Mureșului: aveau un cal, pe care îl chema Călin, găini, rațe, oi, un cocoș, o căruță. Am inclus case în stilul meu, ușor naiv, narativ, și o clădire care îmi amintește de zona cabanei Plaiul Foii, aproape de Zărnești. Mergeam acolo încă de când eram foarte mică, poate de la trei-patru ani, și îmi amintesc spectacolele organizate acolo. Am introdus și o fântână inspirată de cea de la bunici. Toate sunt elemente alese și reunite din amintirile mele.

Cum îți expui și păstrezi lucrările în locuință?

Sunt în jurul meu, în spațiul în care și lucrez. Unele sunt expuse, altele sunt puse deoparte, în funcție de stadiul lor și de locul pe care îl am. Atelierul este o parte importantă a casei mele.

Unde este „acasă”?

Ce înseamnă România pentru tine astăzi?

România înseamnă mai ales copilăria la bunici. Îmi amintesc viața simplă, mersul prin noroi, lucrul la fân, mâncarea simplă, animalele, casele. Însă România pe care o port în memorie nu mai există exact așa. Locurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, iar eu nu mai regăsesc acea lume.

Și unde este, atunci, „acasă”?

Multă vreme am simțit că nu mai am un „acasă” într-un loc fizic: nici în Canada, nici în Suedia, nici în Belgia și nici în România. Dar, vorbind despre tablourile mele, îmi dau seama că mă întorc acolo prin pictură. Acasă, pentru mine, este arta. Nu este un loc fizic; este lumea pe care o construiesc în tablourile mele.

**

Interviu realizat de Cristina Hurdubaia, în 2025, pentru Muzeul Digital al Migrației, parte din proiectul Migrație și patrimoniu, cofinanțat de AFCN.

Fotografii: Cristina Hurdubaia, Muzeul Digital al Migrației